    |
www.pozeleonline.ro » Informatii » Despre Fotografie
(1) Totul despre fotografia color pentru amatoriScurt istoric Fotografiatul este extrem de răspândit fiind practicat de milioane de oameni de toate vârstele, cei mai entuziaşti şi mai numeroşi fiind fotoamatorii. Fotografia este astăzi poate cel mai de preţ tovarăş de muncă al omului de ştiinţă, ea arată tainele microcosmosului prin microscopul electronic şi tot ea ajută la descifrarea macrocosmosului. în urmă cu aproximativ 30 de ani, industria a produs materiale fotosensibile care obţineau imagini în culori. Apariţia fotografiei color în anul 1935 nu a provocat dispariţia fotografiei alb-negru, între ele fiind posibilă o comparaţie din punct de vedere tehnic, şi una din punct de vedere estetic. Din punct de vedere tehnic, există o diferenţă substanţială şi anume: la fotografia alb-negru pelicula înregistrează o anumită cantitate de energie luminoasă indiferent de calităţile ei, lungimea ei de undă. Diferenţa tehnică între cele două genuri de fotografie nu constă în aparatul fotografic, ci în materialul fotosensibil. Din punct de vedere estetic, fotografia alb-negru reproduce în mod artificial materia, pe când fotografia color este naturală, reproducând cu fidelitate subiecţii. În fotografa color o intervenţie ar duce la denaturarea realităţii, în schimb, în fotografia alb-negru autorul poate interveni, întrucât scara cenuşie care redă culorile are o valoare relativă, iar modificările acestor raporturi de valori influenţează conţinutul estetic al fotografiei. De la apariţia filmului în culori( 1935 ) şi până astăzi, industria a realizat mari progrese: apariţia fotografiei color pe hârtie, îmbunătăţirea calităţii redării culorii şi creşterea sensibilităţii materialelor. În ce priveşte costul, un film color reversibil, developat în laboratoare specializate, dă amatorului circa 35-38 de diapozitive care costă ceva mai puţin decât acelaşi număr de fotografii alb-negru 6*9. Ceea ce este mai scump în fotografia color este fotografia pe hârtie, datorită procesului mai complicat care consumă materiale şi mai ales timp. Totuşi, cu o oarecare rutină, fotograful amator poate ajunge la un consum rezonabil de materiale şi la reducerea substanţială a timpului de lucru. Organizarea în plan a imaginii Plasarea subiectului în cadrul imaginii nu este o chestiune la întâmplare. Ea se face după principii devenite clasice, care au în vedere punerea lui în maxim de valoare. Spre deosebire de celelalte arte plastice (pictura de exemplu) unde artistul poate interveni în compunerea imaginii, în fotografie, care înregistrează fidel tot ce „vede” prin obiectiv (calitate şi defect în acelaşi timp) se procedează prin „decuparea” din tot ce vedem, numai a ceea ce corespunde mai bine principiilor de alcătuire. Să vedem care sunt acestea. a) Cadrul imaginii. Spre deosebire de pictură, cadrul imaginii fotografice este standardizat şi se caracterizează prin raportul laturilor. Cadrul dreptunghiular având raportul laturilor 2/3-3/4 oferă o formă echilibrată şi estetică, de aceea este preferat. Cadrul pătrat (1/1) fiind simetric pe toate direcţiile, este mai dificil de mânuit la încadrarea subiectului; totuşi astăzi el este agreat mai ales la fotografia color. În ultimul timp, au apărut prin expoziţii şi reviste formate alungite, având o latură mult mai lungă decât cealaltă. Folosite raţional şi cu gust, ele îşi pot găsi justificarea (vederi panoramice, fotografii decorative etc.). Plasarea fără nici o regulă directoare, a unui subiect de dimensiuni reduse mai ales, într-un cadru mai mare, nu este o problemă atât de simplă cum s-ar părea la prima vedere. Să vedem care sunt aceste reguli de organizare a cadrului imaginii. b) Linii şi puncte forţe ale cadrului. Unind mijloacele laturilor cadrului obţinem axele de simetrie, iar intersecţia lor ne dă centrul de simetrie al cadrului. Dacă ne aţintim câteva clipe privirea asupra acestui punct, vom constata că nu-l mai vedem decât pe el, restul câmpului cadrului, cu cât este mai mare, cu atât se estompează până la dispariţie! Acesta este motivul pentru care subiectul nu se plasează în centrul de simetrie al cadrului: excesul de simetrie face să scadă importanţa celorlalte elemente compoziţionale ale imaginii; de aceea, el este socotit un punct slab (ca efect) al cadrului. Dacă subiectul însă este tocmai rozeta cu cercurile concentrice ale ţintei atunci, dimpotrivă plasarea ei pe centrul de simetrie este foarte nimerită! Împărţind fiecare latură a cadrului în trei părţi egale şi unind punctele omoloage de pe laturile opuse vom obţine un caroiaj de patru drepte şi patru puncte, dreptele şi punctele forte ale cadrului. Ele oferă cele mai indicate poziţii de plasare a unui element compoziţional principal în cadrul imaginii. Astfel, un copac sau un turn de exemplu, situat într-un peisaj de câmpie, în centrul şi după axa de simetrie a imaginii, va pierde mult din efect, mai ales dacă formatul este pătrat, pentru că simetria divizează atât atenţia, cât şi privirea, care este condusă fie spre o jumătate, fie spre cealaltă a imaginii, tinzând să ocolească tocmai elementul principal al subiectului. Dimpotrivă, aşezându-l după una din axele forte ale imaginii efectul sporeşte întrucât privirea alunecă de la sine către subiect şi rămâne fixată pe el, aşadar: evităm simetria, folosind liniile şi punctele forte ale cadrului. Acest fel de a proceda este şi natural şi logic, nu numai estetic. Să presupunem că sunteţi în situaţia de a fotografia scena balconului din Romeo şi Julieta...veţi suprapune balconul peste punctul forte superior dreapta, iar pe Romeo, pe punctul forte inferior stânga-sau invers: balconul, stânga sus şi personajul, dreapta jos, folosind astfel diagonala cadrului. Cele două variante de încadrare propuse mai înainte, nu sunt de egală valoare: prima (stânga jos-dreapta sus), după diagonala ascendentă este de un efect mai puternic decât cealaltă (stânga sus-dreapta jos), diagonala descendentă a cadrului, care este numită şi diagonala slabă spre deosebire de cea de-a doua-diagonala forte a cadrului. Iată dar un procedeu simplu de a scoate în evidenţă sau de a estompa un element compoziţional al subiectului. Cum se face aceasta în fotografie ? Foarte simplu! Suprapunând elementul direcţional al cadrului (linie sau punct forte) peste elementul compoziţional pe care vrem să le valorificăm, atunci când încadrăm subiectul. La aparatele al căror geam mat este accesibil, putem trasa cu creionul reţeaua de linii forte pe acesta. c) „Diviziunea de aur” (Goldene Schnitt) A fost numită aşa de către artiştii Renaşterii, care o foloseau în operele lor, din cauza efectului deosebit de frumos şi de puternic pe care-l făcea. Dacă pe o dreaptă AB alegem un punct M care s-o împartă în medie şi extremă raţie, atunci raportul segmentelor AB şi AM este: În acest caz, se spune că segmentul de dreaptă AB este împărţit după „diviziunea de aur”. Procedând la fel pornind de la B către A, vom obţine un punct M', simetricul lui M. Împărţind astfel toate laturile cadrului şi unind punctele de diviziune obţinute, găsim reţeaua de drepte şi puncte forte corespunzătoare ,,diviziunii de aur”. Nu rămâne decât să verificăm efectul în modul arătat mai înainte pentru cealaltă reţea. „Diviziunea de aur” a dat naştere la numeroase studii şi interpretări filozofice mergând până la aceea că ea stă la baza alcătuirii universului şi a corpului omenesc. Astfel, melcul, amonitul, floarea de turnesol, îşi dezvoltă spirala în acest raport, iar ombilicul împarte corpul omenesc în două părţi (pe verticală) ce stau, de asemenea, în acelaşi raport (13). Pentru împărţirea cadrului după „diviziunea de aur” se procedează astfel: - se împarte fiecare latură în opt părţi egale, - se unesc punctele de pe laturile opuse; corespunzătoare celei de a 3-a respectiv celei de a 5-a diviziuni, se obţine astfel caroiajul de drepte şi puncte corespunzătoare acestui mod de divizare. Segmentul a=3/8*L≈0,375L în divizarea precedentă în trei părţi avem:a=1/3*L=0,33l L dreptele forte erau deci ceva mai depărtate decât la ,,diviziunea de aur”. Tablouri celebre ca de exemplu ,,Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci, se pare că sunt compuse după ,,diviziunea de aur”. d) Linia orizontului. Pentru a evita simetria, linia de orizont a unui peisaj marin sau de câmp nu se suprapune niciodată peste axa orizontală de simetrie a cadrului pentru a nu obliga ochiul să privească sau sus sau jos, în loc de a privi şi sus şi jos, adică întregului câmp al imaginii. Ea trebuie suprapusă peste linia forte orizontală cea mai de jos a cadrului. În acest caz, lipsa de detalii cum sunt norii de exemplu, în partea de deasupra orizontului, produce un efect dezolant, de gol, care strică imaginii. Suprapunerea ei pe orizontala forte superioară produce o impresie de strivire a detaliilor aflate în partea de jos, exemplu un peisaj marin cu o barcă în prim plan, la linia inferioară a cadrului, ar apărea copleşită de masa de apă de deasupra ei. Amplasarea unor clădiri cu masa pe linia forte orizontală superioară ar da impresia de instabilitate, acestea tinzând să fie aduse de simţul gravitaţional de echilibru, la baza cadrului. La fel stau lucrurile şi cu un obiect aruncat în sus sau un dansator care face un salt, prins în imagine în punctul culminant al traiectoriei. Acelaşi simţ de echilibru ne face să continuăm traiectoriile lor până la baza cadrului imaginii, sugerându-ne mişcarea prin acest efect gravitaţional. Subiectul sau elementele principale nu se plasează niciodată la marginile sau colţurile cadrului imaginii. Astfel un vehicul, sau un alergător care se deplasează, să zicem de la stânga la dreapta, nu-l vom plasa mai aproape de marginea dreaptă a cadrului, întrucât acesta ne-ar apărea gol după prima privire, deoarece mintea noastră tinde să continue mişcarea autovehiculului, scoţându-l din cadru. Pe lângă aceasta, marginea cadrului face efectul unui perete sau a unui zid de care mobilul, în mişcarea lui, s-ar izbi... Plasând mobilul aproape de marginea stângă a cadrului,,zidul” rămâne în urmă, iar mobilul are astfel drum liber în faţa lui. Lumină naturală, lumină artificială şi lumină existentă Aceste trei feluri de iluminare, deşi nu prezintă mari deosebiri din punct de vedere fotometric, sunt totuşi foarte diferite din punct de vedere al aplicării tehnicii fotografice. Nu există un consens general în ceea ce priveşte delimitarea celor trei feluri de iluminare. După unii autori noţiunea de lumină naturală s-ar limita doar la lumina emisă de soare, lună şi stele. După alţii, noţiunea este mai largă, cuprinzând orice iluminare normală într-un anumit loc, cum ar fi lumina într-o cameră, de pe stradă, de la un foc de tabără etc. Astfel, s-ar părea că se şterg oarecum graniţele dintre lumina naturală şi cea existentă. Totuşi lumina existentă este o noţiune aparte, legată mai mult de o concepţie fotografică decât de natura surselor de iluminare. Datorită măririi sensibilităţii materialelor fotosensibile şi a luminozităţii obiectivelor, se poate fotografia astăzi în orice condiţii de lumină, oricât de slabe. Cei care merg pe linia stilului realist în fotografie nu intervin cu nici un fel de iluminare suplimentară în aceste condiţii şi se spune că ei lucrează în lumina existentă. Deci lumina naturală înseamnă lumină provenită din orice sursă normală într-un anumit loc, inclusiv lumina soarelui, a lunii şi a stelelor şi fotografierea la lumina existentă este un stil de fotografie. Poziţia Soarelui Foarte importanta pentru realizarea unor fotografii de succes este poziţia soarelui fata de direcţia de fotografiere. Acestei poziţii ii corespund trei situaţii: - In cazul in care soarele se găseşte in spatele aparatului de fotografiat, jocurile de lumini si umbre, , practic, vor lipsi aproape complet. Toate elementele subiectului vor fi luminate uniform si vor apărea in fotografie plate, iluminarea nefavorizând punerea in evidenta a reliefului si a spaţiului. Ca urmare, fotografiile făcute la lumina solara frontala, in majoritatea cazurilor, apar monotone si neinteresante. - Daca poziţia soarelui este laterala fata de direcţia de fotografiere, zonele luminate diferit si strălucirile care iau naştere favorizează apariţia unor jocuri de lumina cu efect deosebit de plastic pentru subiect. Acest fel de iluminare se foloseşte cu mult succes la fotografierea insectelor, a omizilor, pentru evidenţierea frumoaselor desene si a pilozităţii lor si in special a portretelor de flori făcute in roua dimineţii. - Cea mai interesanta forma de iluminare naturala este in contra lumina fata de direcţia de vizare a aparatului fotografic. In aceasta situaţie obiectele sunt luminate de soare din spate, partea lor neluminata fiind îndreptatǎ spre aparat. In imagine predomina umbrele proprii si umbrele purtate, porţiunile luminate ocupând suprafeţe mici. Sistemul acesta de iluminare, daca este folosit cu precauţie, creează cele mai frumoase si interesante fotografii, in special in lumea florilor. In caz contrar, umbrele grele ale subiectelor distrug structura si forma lor, dând naştere la pete întunecate si fǎrǎ valoare. Analiza situaţiilor celor trei forme de iluminare naturala, întâlnite la aceeaşi ora a zilei, arata ca desenul de lumini al imaginii depinde de direcţia de fotografiere, in raport cu direcţia de incidenta a razelor solare. Spectrul luminii solare Un fascicul de lumină solară (albă) trecând printr-o prismă de sticlă transparentă, se descompune într-un fascicul conic, denumit spectru, colorat în culorile curcubeului : violet-indigo-albastru-verde-galben-portocaliu-roşu. Culorile spectrale diferă între ele prin lungimea lor de undă, cea mai mică fiind a radiaţilor violete, iar cea mai mare a radiaţiilor roşii; trecerea de la o culoare la alta nu este netă, ci se face printr-o serie de nuanţe intermediare, din care ochiul percepe un număr destul de mare (130-160). Lumina colorată, care constă dintr-o oscilaţie de o singură lungime de undă, se numeşte radiaţie monocromă; ea este omogenă şi nu mai poate fi descompusă în culori componente. Este interesant de observat că raportul vibraţiilor luminoase extreme este : roşu/violet=1/2 la fel ca al octavei în muzică. Combinarea din nou a radiaţiilor spectrale, monocrome dă lumina albă iniţială. Aceasta se face cu ajutorul unor lentile convergente, prin care se trece spectrul obţinut mai sus. Din cele şapte culori, albastrul, galbenul şi roşul (culorile tricolorului românesc) se numesc culori primare sau fundamentale, deoarece nu pot fi obţinute prin amestec, ci sunt date ca atare de spectru. Celelalte patru culori:violet, indigo, verde şi portocaliu, se numesc culori binare pentru că se pot obţine din amestecul culorilor primare. Lumina albă se mai poate obţine şi prin suprapunerea numai a două culori spectrale, din care cauză perechile de culori capabile să recompună lumina albă au fost numite culori complimentare. Iată care sunt aceste perechi: - roşu cu verde-albastru, - portocaliu cu albastru-verzui, - galben cu albastru, - verde cu roşu-purpuriu, - albastru cu galben, - violet cu galben-verzui. Fiecare culoare spectrală este complimentară amestecului celorlalte. Acest mod de a obţine lumina albă prin însumarea radiaţiilor monocrome ce o compun, constituie sinteza aditivă (adică prin adunare ) a luminii. Culorile corpurilor solide au un suport material: pigmenţii; ele sunt de obicei culori prin substracţie ca şi ale filtrelor de sticlă. Un corp apare roşu, de exemplu, pentru că absoarbe toate culorile afară de cea roşie pe care o reflectă. Un filtru colorat absoarbe toate culorile afară de cea proprie, pe care o lasă să treacă. El este deci transparent pentru culoarea proprie, pe are o lasă să treacă. El este deci transparent pentru culoarea proprie şi opac pentru toate celelalte, pe care le-a absorbit. Toate amestecurile pictorului sunt culori pigmentare, prin absorbţie şi amestecarea lor se supune legilor substracţiei. Dacă amestecăm culori complimentare sau compoziţii de culori care conţin în anumită proporţie culorile fundamentale (galben, roşu şi albastru), obţinem culoarea gri-închis (practic, negru) ca amestec substractiv (sinteza substractivă). Culorile prismatice, nemateriale (radiaţii luminoase), amestecate, dau culoarea albă drept amestec aditiv (sinteza aditivă). Culoarea, ca fenomen de absorbţie, respectă următoarele principii fundamentale formulate de Newton: a)un corp transparent apare colorat în culoarea complimentară celei pe care o absoarbe şi pentru care este deci opac;dacă absorbţia nu are loc, corpul este incolor; b)un corp opac apare colorat în culoarea pe care o reflectă şi care este complimentară celei absorbite; c)un corp care reflectă integral toate radiaţiile, apare opac, de culoare albă; d)un corp care absoarbe integral toate radiaţiile, apare opac, de culoare neagră. În cazurile c şi d, fiind vorba de o reflexie omogenă totală (alb), parţială (cenuşiu), sau nulă (negru), culorile respective au fost denumite culori cromatice (necolorate), spre deosebire de celelalte culori denumite cromatice (colorate). Între cele două extreme: negru şi alb există o gamă întreagă de tonuri cenuşii, rezultate din reflexia parţială şi omogenă tuturor radiaţiilor. Mijloace de corectare a fluxului luminos De multe ori la fotografierea in natura a obiectelor mici, lumina care cade asupra subiectului nu corespunde cerinţelor din diferite motive: intensitatea prea mare, pete de lumina etc. In aceste cazuri trebuie sa se intervină prin anumite procedee pentru a le corecta. In situaţia când elementele sunt insuficient luminate si obiectele prezintă zone intense de umbre proprii sau primite de la un alt obiect înconjurător, iluminarea suplimentara se poate face cu ajutorul unor ecrane reflectante confecţionate dintr-o foaie de placaj uşor, de dimensiuni mici 60×70 cm, vopsite in alb sau acoperite cu staniol, pentru a reflecta mai puternic razele de lumina. Daca insa cantitatea de lumina suplimentara primita de subiect este totuşi insuficienta, va trebui sa se apeleze la blitzul electronic. Sunt situaţii când cantitatea de lumina care cade asupra subiectului este prea mare si trebuie sa fie micşorata. Acestea se rezolva prin utilizarea dispozitivelor de umbrire construite din diferite rame de sarma pe care s-a întins o bucata de tifon, tul sau alt material semitransparent. Aceste dispozitive, aşezate in calea razelor solare, atenuează intensitatea luminii, producând in acelaşi timp si o difuzare generala a iluminării, favorabila in special redării detaliilor subiectelor cu intervale mari de strălucire. Tot pentru micşorarea luminii (chiar si a celei artificiale) se folosesc filtrele cenuşii care se aplica pe obiectivul aparatului de fotografiat. Acestea au insa dezavantajul ca in unele situaţii produc o uniformizare prea mare a iluminării, ducând la aplatizarea fotografiei si distrugerea efectului artistic. În ceea ce priveşte lumina artificială, discuţiile sunt mai puţine. În această categorie intră iluminarea special concepută şi creată pentru realizarea imaginilor fotografice. În majoritatea cazurilor este vorba de lumina electrică provenită din corpuri de iluminat de cele mai diferite forme, cu o gamă variată de intensităţi, inclusiv fulgerul electronic. Dacă la lumina naturală şi cea existentă fotograful trebuie să se adapteze el luminii, neavând posibilitatea s-o modifice după nevoile sale, în cazul luminii artificiale, fotograful creează, alege şi adaptează lumina după cum doreşte, repartizând luminile şi umbrele după voinţă, utilizând orice fel de caracter de iluminare, de la lumina cea mai difuză până la cele mai puternice contraste. El devine stăpânul luminii, creatorul ambianţei luminoase pe care o consideră cea mai potrivită. Intensitatea şi calitatea luminii Intensitatea şi calitatea luminii sunt foarte variabile prezentând diferenţe considerabile între lumina de prânz în miez de vară şi cea a unei după amiezi mohorâte e iarnă, între lumina strălucitoare a unei săli de recepţie şi cea dintr-o cameră obişnuită. Alta este calitatea luminii într-o dimineaţă de primăvară şi cu totul diferită într-o dimineaţă ceţoasă de sfârşit de toamnă. Combinaţiile între deosebirile aproape infinite de intensitate şi calitate a luminii creează o gamă largă de atmosfere care pot sugera un mare număr de stări sufleteşti şi ambianţe caracteristice pentru un anotimp, o oră a zilei sau o regiune geografică. Fotograful are posibilitatea să menţină această atmosferă, s-o amplifice sau s-o distrugă. De aceea se recomandă ca el să execute singur toate operaţiile de la fotografiere până la imaginea gata, pentru că numai el poate să-şi dea seama dacă intenţiile sale artistice capătă forma dorită. Ceea ce este foarte important de observat la intensitatea luminii este faptul că ea se produce în anumite condiţii şi umbre intense. Dar acolo unde subiectul este înconjurat de suprafeţe reflectante, cu cât intensitatea luminii este mai mare, cu atât se va produce şi va fi mai intensă lumina reflectată. Această lumină reflectată care cade în porţiunile umbrite le va îndulci, contribuind la micşorarea contrastelor. Prin urmare, efectul intensităţii luminii trebuie întotdeauna calculat ţinând seama şi de ambianţa în care se află subiectul. De fapt la majoritatea subiectelor statice sau cu mişcare lentă, intensitatea luminoasă nu joacă un rol hotărâtor, fiindcă o iluminare mai slabă poate fi compensată printr-un timp de expunere mai lung. De aceea nu este necesară pentru orice fotografie o mare risipă de lumină. Ceea ce este însă într-adevăr hotărâtor, este grija pentru calitatea luminii, pentru ambianţa luminoasă care se creează prin alegerea luminii, pentru gradul de contrast care apare în imagine, pentru repartizarea justă a porţiunilor luminoase şi a celor întunecoase pe suprafaţa cadrului. Direcţia luminii Direcţia luminii constituie poate cel mai important factor în crearea ambianţei luminoase. Se poate da numai un singur exemplu: cea mai mare parte a luminii vine de sus, fie de la soare, fie de la lămpile care atârnă din mijlocul plafonului. De aceea pare uneori curioasă, nenaturală, o fotografie în care lumina vine din altă parte decât de sus. Pentru a evita aspectul neobişnuit, atunci când se lucrează cu lumină artificială. Trebuie avut în vedere acest element psihologic şi căutat ca în schema de iluminare, direcţia luminii principale să fie de sus, într-un unghi de aproximativ 450 în raport cu subiectul fotografiat. Poziţia relativă dintre sursa luminoasă (L1), subiect (S) şi aparatul de fotografiat (A) produce efecte deosebite. Dacă direcţia AS rămâne constantă, şi L se mişcă pe un cerc cu centrul în S, atunci aspectul subiectului suferă modificări substanţiale. În poziţia L1, când L se află chiar pe axul optic AS nu există nici un fel de umbră, lumina este plată, relieful nu este subliniat. După o deplasare de 450 pe cerc, în poziţia L2, există o repartizare armonioasă între porţiunile luminate care reprezintă aproximativ două treimi şi porţiunile de umbră o treime; subiectul a căpătat relief. Continuându-se deplasarea pe cerc cu încă 450 se ajunge la poziţia L3 care formează un unghi de 900 cu axul optic. Repartizarea dintre porţiunile luminoase şi cele umbrite este egală, prea riguros simetrică pentru a fi plăcută. De aici mai departe L trece în spatele planului S perpendicular pe axul AS şi începe domeniul efectului de contralumină (contrejour) care se caracterizează prin micşorarea zonei luminoase, mărirea corespunzătoare a zonei întunecoase şi direcţionarea umbrei subiectului înspre planul A. În poziţia L4 două treimi din subiect sunt întunecate şi o treime luminoasă; din nou rezultă o porţiune armonioasă, un relief puternic, accentuat prin umbra subiectului care avansează în cadru. Comparând poziţia L2 cu L4, se va constata că prima produce o impresie mai optimistă decât a doua, care este mai sumbră. În poziţia L5 dispar porţiunile luminoase; avem de a face cu efectul de siluetă. În unele cazuri subiectul apare înconjurat de un tiv luminos care subliniază conturul şi produce un efect grafic foarte frumos. În aer liber, la lumina soarelui, fotograful trebuie să se deplaseze în jurul subiectului pentru a găsi ambianţa optimă de unghiuri între axele LS şi AS. Dacă se modifică şi poziţia verticală dintre A, L şi S, se poate crea o mare varietate de direcţii de iluminare care să corespundă celor mai diferite cerinţe atât tehnice, cât şi estetice. Fotograful va alege dintre toate, acea ambianţă luminoasă care va sugera în modul cel mai corespunzător atmosfera necesară. Sesizeaza neregula! ARTICOLUL TAU POATE FI ADAUGAT AICI - ADAUGA INFORMATIE NOUA |
Publicitate
|
(1) Totul despre fotografia color pentru amatori
Nu copiati si nu folositi in scopuri personale pozele adaugate de utilizatori!
Pozele nu sunt proprietatea portalului web pozeleonline.ro si nu va putem transfera dreptul de folosinta a acestora! Va rugam sa respectati legile in vigoare pe teritoriul statului roman! Nu adaugati poze care au drept de autor! 
Concept & web design by © ClausDesign Toate drepturile transferate catre Starlight LTD, Amsterdam, Weesperstraat, Holland 8756
de poze online adaugate de membrii PozeleOnline.ro!
|
